Feeds:
Posts
Comments

“- Nu vreau să fii slabă ca taică-tu!” mi-a spus mama astăzi.

Tata e un om slab. Tatăl lui e un om slab. Nişte bărbaţi trişti. Dar nu e despre ei.

Nu mai cred în nimic. Ni se spune că viaţa e frumoasă, în ciuda greului. Prostii, iluzii, nimic mai neadevărat. Viaţa nu e dreaptă sau frumoasă doar pentru că vrem noi. Şi întotdeauna poate fi mai rău. Principiile psihologiei cognitiv-comportamentală, singura în care mai cred.

În adâncul sufletului, am sperat într-o viaţă frumoasă în fanteziile mele, mecanism de apărare pe care probabil mi l-am însuşit ca să scap din realitatea dură a copilăriei mele. Apoi când realitatea m-a lovit şi mai rău mi-a fost imposibil să rezist.

Mă uit la cei privilegiaţi şi realizez că viaţa trebuie luată în râs, tocmai din cauza faptului că ei au câştigat la loteria naşterilor, fără nici un merit, îmi dau seama cât de ironică e viaţa şi că n-ar trebui luată în serios sau să îmi fie frică de ceva, ci să risc şi să mă avânt. E greu de acceptat faptul ca nefericirea e mai comună decât fericirea. E grea să-ţi asumi şi să-ţi accepţi viaţa aşa cum e ea. Majoritatea suntem slabi. Nu am fost învăţaţi să fim responsabili, să avem o tărie de caracter, să ne asumăm viaţa, să o acceptăm.

Nu sunt bine. Şi nici nu mai încerc să fiu, m-am plictisit să mă entuziasmez minţindu-mă, apoi să decad, ca într-un carusel, nu mai pot aşa. Pur şi simplu accept ca asta sunt acum, că mi-e greu, că mi-e scârbă, că mi-e frică, că sunt plină de furie, că mi s-au descoperit răni vechi şi supurează. Că mă simt ca un copil persecutat din nou. Şi merg înainte cum oi putea, ce altceva îmi rămâne de făcut?

Am căpătat o anumită ură în priviri, o anumită amărăciune. Şi acum mi-e greu să accept în totalitate că viaţa e dură, grea, nicidecum frumoasă. Hai să nu ne mai minţim! Cum e să nu mai crezi în nimic?

Advertisements

La dracului cu toată magia!

Încerc, cică, să-mi ridic spiritul cu luminiţe, să simt ceva din magia lunii care tocmai a sosit. Îmi iau un şirag frumos de luminiţe în culoarea chihlimbarului. E pe baterii şi nu clipoceşte. La dracului, vreau să clipocească! Îmi iau un altul care clipoceşte, dar are culoarea luminilor atât de amorţită încât numai din poveşti nu pare că e. Vreau un brad micuţ şi frumos, dar mă sâcâie artificialul din el. Mi-aş dori un brad în ghivechi, cum văzusem anul trecut, de un soi anume, care acum nu mai e. La dracului cu toate!

E… E amărăciunea strânsă în suflet de trei ani de când îmi încurc viaţa cu ce nu mă defineşte plus tot tumultul de dinainte, e lehamitea de locuinţa asta şi de a mă încurca în poveşti care nu-s ale mele, e singurătatea, e nerăbdarea, e muntele de lucruri pe care le am de făcut şi nu am chef să le fac.

Nimic nu e permanent, dar mă însoţeşte tot timpul un simţământ de nu-se-mai-termină-niciodată.

La fel cum mă însoţeşte tot timpul o foame mare de curăţenie în viaţa mea, în fiinţa-mi, în tot ce însemn eu.

Nu reuşesc deloc să mă scutur de toată tristeţea asta pe care o simt. Nu mai cred în nimic. Ştiu doar ce vreau să las în urmă.

S-a pierdut toată magia pe drum. Sau eu am pierdut-o. Nu mai ştiu. Nici nu cred c-o mai vreau înapoi. Nu-mi trebuie magie. Vreau doar linişte. Vreau să închei odată perioada asta din viaţa mea. Să zbor spre alte tărâmuri, mai mult sau mai puţin fermecate, dar cu sufletul mai uşor.

Normalitate

A trecut prea mult timp de când mi-au zâmbit buzele, dar nu mi-a zâmbit sufletul. Vreau… doar bucăţica mea de normalitate. Departe de toate lucrurile materiale pe care cred că mi le doresc sau de care cred am nevoie ca să-mi umplu sufletul, departe de orice e lumesc şi cred că am nevoie ca să fiu fericită… vreau doar bucata mea de normalitate.

Pentru că există în noi ceva mai adânc decât noi înşine…

Noapte singuratică de noiembrie şi-o poveste superbă “The crimson field”. Îmi atrage atenţia genericul plin cu maci. E un noiembrie friguros. -3 grade.

De ce mi-e frică să-mi scriu povestea? Poate pentru că mi-e frică că mă risipesc cu poveşti care nu-s ale mele, pentru că încă mă uit la viaţa mea ca la o fantomă, ceva ce nu mi se întâmplă mie. Dar prezentul meu e acesta şi am nevoie să mi-l asum! Iar trecutul e tot al meu.

Am nevoie să scriu ca să mă vindec. Să-mi pun diavolii în cuvinte. Îi dau drumul confesiunii mele în bătaia vântului. Îmi las cuvintele să fie pe buzele întregii lumi. Până când într-o zi apartamentul 23 va fi un capitol încheiat…

O altă ea

Privesc cum marea sărută dealul într-o fotografie din Ravello, destinaţia de vacanţă a Mihaelei. Îmi vine să urlu şi-mi simt pieptul greu sub înşfăcarea nevoii care se conturează în mine mai mult şi mai mult de a mă înfrupta din tot ce lumea are de oferit, sa ating ruine, să văd cu proprii ochi dealuri sărutate de mare, să văd alte lumi, să cunosc alte forţe, să mă plimb prin alte oraşe cochete, ce aparţin altor lumi, altor universuri decât cel pe care-l ştiu deja.

Întotdeauna mi-a fost frică de viaţă. N-am crezut niciodată că voi simţi această beţie de ducă. Iar acum sunt ca un marinar pierdut care îşi aruncă hainele şi se aruncă gol în mare, ademenit de cântecul sirenelor.

Nu am fost niciodată învăţată cum să visez. În clipa în care voi păşi într-un avion care să mă ducă spre alte tărâmuri va fi cel mai glorios moment al meu. Atunci voi ştii că am învins, că mi-am izgonit fricile sau că le-am luat şi le-am iubit şi ne-am împăcat, că mi-am cucerit viaţa!

Până atunci îmi rămâne gândul Bucureştiului. Pentru prima oară, Bucureştiul mi s-a înfăţişat ca un balaur urât, de care am fugit ca să mă întorc la alţi balauri. Credeam că am experienţă cu balaurii, doar poveştile mele preferate îi aparţin lui Andersen. N-a fost îndeajuns, poveştile lui Andersen n-au fost îndeajuns ca să mă pregătească pentru viaţă. Nici drama trăită în zile şi-n nopţi printre oamenii egoişti şi pierduţi din familia mea n-a fost îndeajuns…

Îmi amintesc un octombrie rece şi confuz care a trecut prea repede lăsând loc unei ierni reci şi dureroase. Zilele cu soare au apus prea repede atunci. Mă visam studenta de la Jurnalism care cutreieră străduţele întortocheate ale Bucureştiului şi citeşte Lolita. Cartea am abandonat-o la scurt timp, nu mi-a plăcut.  Iarna şi-a făcut loc brutal mai ales în suflete, iar eu purtam un palton negru şi ghete negre şi cochete cu ciucuri, din piele întoarsă, dar teribil de incomode, şi nu mai înţelegeam nimic din viaţă.

Azi mi-am dorit în treacăt trandafiri sângerii în ghiveci. Ca în povestea cu privighetoarea şi trandafirul…

Vreau să mă redescopăr aşa cum sunt, aşa cum mă văd în cele mai îndrăzneţe fantezii ale mele, cu zâmbetul pe buze!

Întunericul

     În zile precum acestea, în care plouă neconsolat, mi-e dor să scriu, să mă lansez în confidenţe, să vă întreb dacă ascultaţi ploaia aşa cum o ascult eu.

     Nu am renunţat la mine. Doar că în calea mea am descoperit şi alte lucruri importante. Tinereţea trece, precum o floare trecătoare care ţi-e smulsă întotdeauna prea devreme, lăsând loc înţelepciunii. M-am dedicat cultivării unei minţi mai puternice şi a unui suflet mai frumos. Dar dorurile sfâşie.

     Nu demult m-am privit în oglindă. Inima îmi bătea puternic, abia ce îmi agitasem corpul sărind coarda. Privirea admirativă mi-a căzut pe muşchii frumos conturaţi ai abdomenului încordat. Mi-am ridicat privirea şi mi-am întâlnit chipul în oglindă, îngrijorat, speriat, copleşit. Călătoria ta abia a început, mi-am spus cu voce joasă, dar hotărâtă şi plină de compasiune, simţind cu adevărat cuvintele ce mi-au fost pe buze. Am redevenit conştientă de corpul meu, pentru prima dată, după mult timp. Am conştientizat, ca niciodată, că mă iubesc şi că mă voi îngriji de mine precum o mamă care mă iubeşte, dar şi care mă va mustra atunci când e nevoie. Mă iubesc, prin urmare mă îngrijesc de mine. Am înţeles atunci ce înseamnă cu adevărat iubirea, cum n-am mai înţeles vreodată până atunci.

 

gallery_305_1398420722_zpsj3mmmoz9

 

     Mi s-a spus în ultima vreme că sunt înţeleaptă, pentru vârsta mea, de la oameni de la care nici n-aş fi îndrăznit să visez. Mi s-a spus că încă am acea inocenţă de care mulţi poate au uitat, acest compliment din urmă surprinzându-mă cel mai plăcut. Iată ce diferit şi luminos ne percep oamenii faţă de cum ne vedem noi înşine. Poate că ei văd în noi dorurile din ei. Au trecut câţiva ani de când am decis să-mi asum fragilitatea, să renunţ la mască, să nu mă mai ascund, să mă las să fiu autentică, să mă arăt atunci când râd şi atunci când plâng, fără reţineri. Am întâlnit nenumăraţi oameni frumoşi în calea mea.

     Însă toamna trecută, am greşit. Cu toate că-mi spun că am făcut ce am simţit, recunosc că o parte din mine o simte ca o pe greşeală cu care acum nu vreau să mai am de-a face. Mi-am lăsat sufletul cuprins de întuneric. Nu pot să nu mă întreb de ce m-am agăţat de întuneric ca să mă scoată din hăul în care eram, deşi intuiesc răspunsul. Iubesc simplitatea, dar, uneori, nu am nicio poftă de o viaţă frugală. Tinereţea îşi cere drepturile. Sufletul este însetat de aventură. Am nevoie să mă văd întreagă. Întunericul a făcut mereu parte din mine.

     N-am mai purtat tocuri de prea mult timp şi n-am mai visat de şi mai mult timp. Mi-e dor să fiu misterioasă, îndrăzneaţă, profundă.